Claire statea intinsa pe patul rece din salon. Se simtea atat de slabita si vulnerabila si se saturase sa lupte de atatia ani cu boala. Stia ca viata este altfel, dar nu putea intelege de ce nu e la fel si pentru ea. Abia se trezise din somn si durerea o coplesea. Isi simtea fiecare os si fiecare particica din corp cum o doare, asteptand asistenta cu calmantele. In fiecare zi, cu fiecare minut, cu fiecare secunda isi dorea ca Keith sa o uite. Nu era bine ce se intampla. Se pregatea sa plece, departe. Vroia sa stie cum e dincolo, chiar ea o spunea cu zambetul pe buze si nu putea sa-i uite ochii inlacrimati ai mamei cand o auzea. Se obisnuise cu ideea. Tuturor li se intampla, la un moment dat. Viata pe care o traim e doar o viata materiala. Nimic din ce obtinem nu luam cu noi dincolo. De tot ce facem se va tine cont cand trecem, pentru a ne separa unii de altii. Vom ramane cu ceea ce invatam, cu ceea ce stim si cu ceea ce traim. Spiritul nostru va fi liber. Invatam sa fim independenti, sa ne descurcam singuri. Poate nu ne vom mai cunoaste, si asta va fi un lucru bun. Nu trebuie sa fim influentati unii de altii. Ideile ii impaienjeneau capul bandajat, uneori uita de durere. Dar obosise sa lupte, dupa atatia ani. Stia ca se va sfarsi, intr-o buna zi. Si asta era tot, aici se incheia lungul discurs din fiecare dimineata.
Pasii doctorilor grabiti de pe coridoare nu o mai faceau sa tresara. Uneori mai povestea cu Julien, o prietena buna pe care si-o facuse inca de cand s-a internat, cu un an in urma. Era o fata slabuta, palida, cu obrajii mereu rosii si ochii negri, bolnava de Creuzfeldt-Jakobs, luata in urma unei excursii in Libia. In fiecare dimineata, monologurile interioare ii erau intrerupte de Madelline, asistenta sa, care intra cu pasii sai mici, ca de pisica, pe usa inalta a salonului :
- Buna dimineata ! Te-ai trezit mai devreme in aceasta dimineata !
- Ba bine ca nu ! Sunt foarte obosita, desi am dormit deja opt ore.
- Haide, poti sa te odihnesti astazi toata ziua. Aici sunt si pastilele si micul dejun.
- Multumesc. Ca tot veni vorba, de cand m-am trezit ma doare piciorul stang dar inca nu il pot misca. Poti vorbi cu dr. Hudson? As avea nevoie de un calmant.
- Desigur, imediat te ajut.
Acestea fiind spune, usa se inchide usor in urma lui Madelline. Claire privea infometata la mancare. Un ceai aburind de iasomie, un corn si niste biscuiti. La fel ca in fiecare zi. Se cam saturare de rutina asta zilnica, sa stea in pat, sa-si ia pastilele la ore fixe, sa priveasca pe geam parcul unde a copilarit, familii fericite, copii nevinovati, ploaia, cerul. Se considera totusi norocoasa ca tocmai ea avea patul la geam. Iubea sa admire noaptea cerul instelat si sa-si aminteasca de noptile senine de vara in care gusta inpreuna ccu Keith stelele, norii si picaturile reci de ploaie.
Tacerea e rupta din nou de scartairea usii, urmata de pasii lui Madelline care venea acum cu calmantele intr-o mana si cu cealalta la spate. Se indrepta cu zambetul pe buze catre patul de fier al lui Claire, se oprise in dreptul ferestrei si ii intinse pumnul strans in care erau pastilele. A deschis pumnul si cu singur gest i-a dat de inteles lui Claire ce are de facut. Pastilele au alunecat cu greu, iar Claire a simtit cum acestea au ajuns in stomacul sau. Acum astepta. In urmatoarele secunde, Madelline intinse si mana pe care o avea la spate catre Claire. Era o scrisoare, da. Era ceea ce Claire nu vroia sa vada, sau sa citeasca. Stia de la cine era, dar ii era frica sa il distruga incetul cu incetul. Nu asa trebuia sa fie filmul vietii lui. In schimb al ei da. Sau cel putin asta credea ea. Madelline paraseste acum camera, dandu-i de inteles lui Claire ce are de facut. Mereu facea asa. Aceasta priveste scrisoarea. Ii tremurau mainile, din nou. Era intr-un plic alb, lipit cu indemanare. Mirosea a parfumul lui preferat, pe care il folosea de doi ani, de cand se cunosteau. Pe fata era scris numele ei, cu un scris oblic si ingrijit, iar pe spate numele lui, simplu.
